Moartea unui părinte: cum îi afectează pe copii | Carmen Lăiu (Semnele Timpului)

E greu de spus dacă există o vârstă potrivită pentru a face faţă morţii unui părinte, dar pierderea unui părinte în perioada copilăriei și adolescenţei poate avea efecte devastatoare asupra bunăstării fizice și psihice, care se pot prelungi chiar și în anii maturităţii.

„Mă gândesc ce straniu este că ni s-a întâmplat asta nouă – să pierdem una dintre cele mai importante persoane din viaţa noastră”, îi spune Yaren prietenei sale Keto, pe care o știe de numai câteva zile, dar căreia i-a împărtășit lucruri pe care nu le poate povesti prietenilor ei. Yaren are 10 ani, și-a pierdut mama în urmă cu aproape 4 ani și nu-i place că oamenii o privesc ca și cum ar fi diferită din cauza pierderii ei.

Keto e cam de aceeași vârstă cu Yaren și e orfană de tată. De fapt, tatăl ei a murit pe 10 mai, chiar de ziua ei de naștere, iar reacţia lui Yaren atunci când află acest detaliu arată cât de bine se înţeleg unii pe alţii copiii care au trecut prin aceeași traumă, a pierderii unui părinte. Ambele fete participă la o tabără de vară specială din Belgia (Missing You), unde copiii îndureraţi de pierderea cuiva drag se reunesc pentru a participa la activităţi în care pot vorbi despre ceea ce au trăit și despre modul în care fac faţă pierderii.

E o tabără în care copiii se joacă, râd, dansează, povestesc, dar și plâng uneori, copleșiţi de dorul după cei dragi. Activitatea de la finalul taberei, în care fiecare scrie sau desenează ceva pentru părintele pierdut, plasând mesajul în interiorul „bărcuţelor de comemorare”, aduce lacrimi în ochii celor mai mulţi, dacă nu chiar hohote nestăpânite de plâns. Pentru că tot ce vrea un copil, chiar și unul ca Yaren, care vorbește cu incredibilă maturitate despre separarea de cea mai importantă persoană, are momente în care își dorește un singur lucru: să își primească mama înapoi.

O călătorie singuratică și dureroasă

În Marea Britanie, pierderea timpurie a unui părinte afectează 1 copil din 20, în timp ce 1 din 14 copii americani se confruntă cu moartea unui părinte sau a unui frate până la vârsta de 18 ani.

Un sondaj realizat în 2017 printre americanii care au rămas orfani înainte de vârsta de 20 de ani a arătat că 57% dintre cei care și-au pierdut părintele au resimţit o diminuare a sprijinului oferit de familie și prieteni după primele 3 luni, iar 21% după numai o lună, deși au avut nevoie, în medie, de 6 ani pentru a-și relua viaţa din punctul în care a îngheţat la moartea părintelui. Aproape 80% dintre cei care și-au pierdut părintele înainte de vârsta maturităţii spun că aceasta a fost cea mai grea experienţă cu care s-au confruntat vreodată, iar 78% se gândesc în fiecare zi la cel drag care a decedat.

Copiii americani au avut nevoie, în medie, de 6 ani pentru a-și relua viaţa din punctul în care a îngheţat la moartea părintelui.

De asemenea, 72% au spus că nu au reușit să împărtășească altei persoane ceea ce trăiau, în timp ce 65% au afirmat că au avut sentimentul că nu exista nimeni cu care să fi putut vorbi despre pierderea lor. Pe de altă parte, 79% dintre cei care și-au pierdut un părinte înainte de vârsta de 20 de ani cred că au reușit să meargă mai departe după moartea acestuia, iar 68% sunt de părere că această experienţă i-a călit pentru a face faţă altor circumstanţe adverse cu care s-au întâlnit ulterior.

Izolarea este o experienţă pe cât de amară, pe atât de reală în perioada doliului, au povestit adulţii intervievaţi în cadrul unui studiu recent publicat în Jurnalul Internaţional de Cercetare a Mediului și Sănătate Publică. La interviurile semi-structurate au participat adulţi cu vârsta de aproximativ 31 de ani, care aveau, în medie, 16 ani la moartea părintelui. Subiecţii au povestit că pierderea lor i-a îndepărtat de prieteni, atât din cauza durerii cu care luptau, cât și pentru că s-au simţit diferiţi și neînţeleși.

Pierderea părintelui i-a forţat să facă o călătorie emoţională dură, în care notele comune au fost „negarea și neîncrederea, furia, anxietatea, depresia, vinovăţia și devastarea”. Glisarea prin perioada de doliu a presupus bifarea etapelor obișnuite ale doliului (negare, furie, negociere, depresie și acceptare), descrise de psihiatrul Elisabeth Kübler-Ross, dar a purtat și amprenta unică a sentimentului că lumea s-a sfârșit, tipic pierderii timpurii a părinţilor.

Participanţii au raportat că viaţa le-a fost modificată în mod fundamental de pierderea lor, schimbările cel mai des raportate fiind maturizarea forţată, preluarea responsabilităţilor semnificative de la o vârstă fragedă și trecerea în plan secund a propriilor nevoi. De asemenea, subiecţii au vorbit despre faptul că durerea nu este un proces linear, tristeţea, anxietatea și dorul reapărând periodic, chiar la ani distanţă de pierderea părintelui, mai ales la traversarea momentelor importante, fericite sau triste, ale vieţii.

Trauma pierderii unui părinte

Conștientizarea faptului că nu vei mai avea niciodată unul sau ambii părinţi lângă tine poate fi o experienţă traumatică pentru adulţi și cu atât mai mult pentru un copil. Dacă etapele pierderii, popularizate de psihiatrul Elisabeth Kübler-Ross, sunt mai cunoscute, despre flashback-uri s-a vorbit mai puţin, deși ele afectează uneori atât adulţii, cât și copiii.

Flashback-urile sunt amintiri intruzive și frecvente care ne obligă să retrăim complet sau parţial un eveniment traumatic.

Cel mai adesea descrise ca un simptom al tulburării de stres posttraumatic, deși ele sunt așezate mai degrabă pe un continuum, flashback-urile sunt amintiri intruzive și frecvente care ne obligă să retrăim complet sau parţial un eveniment traumatic.

De fapt, creierul nostru se modifică semnificativ într-o experienţă traumatizantă, iar flashback-urile provin din efortul creierului de a procesa ceea ce s-a întâmplat, pentru că amintirile traumatizante nu sunt prelucrate așa cum se întâmplă în mod normal, spune psihologul Erin Hope Thompson. Atunci când se produc evenimente traumatizante, creierul înregistrează tot ce se întâmplă, așa încât, în momentul în care amintirile dureroase revin, ele sunt foarte vii și dureros de retrăit.

Moartea unui părinte reprezintă o pierdere de neînlocuit; totuși, scenariul cel mai bun al pierderii este cel în care moartea poate fi anticipată, iar familia are timp să se pregătească, afirmă psihiatrul Nikole Benders-Hadi, explicând că decesul neașteptat poate bloca un copil într-una dintre etapele doliului, ducând chiar la depresie majoră sau chiar la tulburarea de stres posttraumatic (PTSD).

Experienţele traumatice din copilărie ne afectează și la vârsta maturităţii, potrivit unui studiu publicat de revista Psychological and Cognitive Sciences, care a arătat că stresori extremi care acţionează asupra noastră între 0 și 18 ani pot produce deficienţe cognitive, producând dezechilibre în perceperea riscurilor și recompenselor.

Cum afectează un copil pierderea unui părinte

Imediat după moartea unui părinte, copiii pot avea o serie de reacţii emoţionale și comportamentale, în funcţie de vârsta pe care o au la momentul decesului, au arătat  studiile. Astfel, copiii sub 5 ani sunt predispuși să dezvolte tulburări de alimentaţie, tulburări de somn și ale intestinului și vezicii urinare, iar cei mai mici de 2 ani pot suferi pierderi ale vorbirii. Copiii de vârstă școlară dezvoltă fobii sau devin retrași, în timp ce reacţiile adolescenţilor se apropie mai mult de cele ale adulţilor.

Cercetătorii care au studiat copiii îndoliaţi pe o perioadă de un an până la 6 ani de la moartea unui părinte au găsit dovezi care sugerează o legătură între pierderea lor și activarea unor boli precum tirotoxicoza, artrita reumatoidă și diabetul.

Un studiu prospectiv vechi al cercetătorilor Robert Fulton și Robert Bendiksen, realizat pe un eșantion de 264 de elevi din Minnesota, a sugerat predispoziţia copiilor care și-au pierdut un părinte la boli semnificativ mai grave decât cele dezvoltate de subiecţii din grupul de control în jurul vârstei de 30 de ani.

O serie de studii au găsit o legătură între pierderea timpurie a unui părinte și dezvoltarea depresiei, inclusiv la vârstă adultă.

Alţi cercetători concluzionează totuși că alţi factori, precum calitatea relaţiei cu persoana care îi îngrijește ulterior, influenţează mai mult riscul de depresie ulterioară decât experienţa doliului în sine. De asemenea, factori care ţin de copil (experienţe anterioare de pierdere și modul în care li s-a făcut faţă), relaţiile sociale și familiale, inclusiv cu persoana care a decedat, sau împrejurările decesului influenţează experienţa pierderii, temperându-i sau amplificându-i efectele.

De asemenea, pierderea timpurie a părintelui a fost asociată cu probabilitatea crescută de abuz de substanţe, risc mai mare de comportament infracţional sau performanţe școlare scăzute.

Sinuciderea părintelui rămâne pierderea cel mai dificil de acceptat, atrăgând o vulnerabilitate sporită de-a lungul vieţii la problemele de sănătate mintală.

Potrivit cercetătorilor, pierderea părintelui la o vârstă mai mică de 5 ani sau la debutul adolescenţei, pierderea mamei la fetele sub 11 ani și cea a tatălui la băieţii adolescenţi, problemele psihologice ale copilului precedente decesului, relaţiile conflictuale cu părintele decedat, un părinte supravieţuitor vulnerabil din punct de vedere psihologic, relaţia negativă cu un părinte vitreg, lipsa sprijinului din partea familiei sau comunităţii și sinuciderea părintelui reprezintă factori care cresc riscul de morbiditate psihologică a copilului.

Sinuciderea părintelui rămâne pierderea cel mai dificil de acceptat, cu efecte negative semnificative atât pe termen scurt, cât și pe termen lung și cu o vulnerabilitate sporită de-a lungul vieţii la probleme de sănătate mintală.

Ajutând copilul să depășească pierderea părintelui

În urma morţii unui părinte, majoritatea copiilor se confruntă cu trei tipuri de frici – teama de a fi cauzat moartea celui drag, teama că ei înșiși ar putea muri și teama că s-ar putea întâmpla ceva rău părintelui supravieţuitor – și au nevoie să fie ascultaţi și înţeleși și să li se ofere răspunsuri la problemele care îi frământă.

Modul în care părintele supravieţuitor își gestionează durerea, evitarea dependenţei părintelui de copil și modul în care familia reușește să își regăsească echilibrul sunt factori care facilitează traversarea pierderii și adaptarea la noua realitate.

Pentru un copil, viaţa devine mult mai înfricoșătoare după ce și-a pierdut un părinte, așa că are nevoie să fie protejat de adulţi în săptămânile și lunile care urmează decesului, scrie Pamela Li, autoarea site-ului Parenting for Brain, evidenţiind câteva strategii care să ajute copilul să facă faţă acestei experienţe.

Normalizarea procesului de doliu este foarte importantă, pentru că permite reducerea anxietăţii copilului prin acceptarea emoţiilor provocate de pierdere, crearea unui mediu prielnic conversaţiilor despre durere și evocarea celui drag și înţelegerea faptului că moartea nu este niciodată vina copilului.

Parentingul pozitiv, orientat spre dezvoltarea unei relaţii calde părinte-copil, ajută la adaptarea copiilor la moartea părintelui și reduce probabilitatea dezvoltării unor afecţiuni mintale precum tulburarea depresivă majoră.

Validarea emoţională a copiilor este esenţială în procesul de traversare a doliului. Atunci când un copil vorbește despre sentimentele sale, acestea nu ar trebui respinse sau bagatelizate („nu plânge” sau „nu fi trist”), pentru că durerea se adâncește atunci când exercităm presiune asupra copilului pentru a adopta o perspectivă pozitivă sau pentru a procesa durerea în intervalul considerat de ceilalţi cel mai potrivit.

Crearea unui mediu iubitor, menţinerea rutinelor și stilului obișnuit de viaţă, informarea copiilor cu care interacţionează copilul îndoliat despre schimbarea survenită (pentru a-i oferi suportul necesar), grija părintelui pentru propria bunăstare fizică și psihică reprezintă alte modalităţi de a ajuta copilul să se confrunte cu pierderea lui și de a-i proteja sănătatea psihică.

Așa cum iubirea nu moare odată cu obiectul ei, nici suferinţa nu dispare pur și simplu în vâltoarea timpului, spune expertul parental Debmita Dutta, subliniind că cel mai important lucru pe care îl poţi face pentru un copil orfan este să te conectezi cu el. Copiii au nevoie de un suport constant cel puţin în primii doi ani de doliu, explică Dutta, concluzionând că, deși un copil nu va trece niciodată peste durerea acestei pierderi, el poate fi ajutat să crească în mijlocul ei.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Sursa: articol preluat de la publicația Semnele Timpului